Pe vremuri, eram indragostita de fratii Coen (de-amandoi simultan, Joel si Ethan). Adica pe vremea cand John Goodman se–ntovarasea cu Barton Fink intr-o camera soioasa de hotel, cand dude John Turturro juca popice cu Marele Lebowski sau cand George Clooney si alti doi convicti, pusi pe jecmaneala si hoinareala, se dadeau drept The Soggy Bottom Boys. In 2007 insa ieseam de la filmul No Country for Old Men (Nu exista tara pentru batrani) cu sentimentul ca… pulp fiction-ul sangeros, ca un carnagiu pe soselele noastre pline de cratere si pacalite de-un strat subtirean de polei, era mentinut in perfuzii doar de masivul Javier Bardem. Uite c-am reusit sa ajung acum la avanpremiera ultimei productiei Coen din 2010, True Grit (Adevaratul curaj) si sunt putin emotionata. Intru la film cu un Clint Eastwood mic pe umarul stang care-mi tot striga in ureche ca-i ultimul mohican al westernurilor. Suflu si-l dau deoparte. Pe umarul drept n-am pe nimeni, dar ma scutur de-o scama invizibila. True Grit este povestea unei fetite single-minded, die-hard bitch in devenire, mai dura ca tot vestul salbatic la un loc. 
L-a inhatat pe Cogburn din mers (si-are un pas hotarat, iti zic) ca sa porneasca in peripetii razbunatoare. Cogburn? Un serif alcoolic cu look de pirat fara Caraibe si iute de tragaci. Printre impuscaturi cu rateuri sau nimereala, mosu’ galgaie whisky din butelcuta si-si povesteste viata lui de justitiar ratat, parasit de neveste cu copii cu tot. Nu ma grabesc sa-ti zic istorioara pe lungul si latul preeriilor – pline de scursuri pe post de villains, spanzurati prin copaci, rattlesnakes buclucasi si una bucata ranger texan impuns de simtul datoriei. Aventurile, fara carmeli spectaculoase de situatie si fara intretaieri cu alte istorioare, sunt bine tinute in frau si inghiontite din pinteni, atat cat trebuie ca sa devina un western autentic. Si ca sa merite drumul tau la cinematograf din 25 februarie. Iar daca te specializezi cumva in tehnica negocierilor supertough (si chiar daca nu), iti recomand sa iei lectii de la Mattie Ross, mica da’ a dracu’, in secventa in care isi targuieste la sange tariful pentru iapa lui taica-su, un armasar griulean si o mana de ponei pe cale sa ajunga sapun.
L-a inhatat pe Cogburn din mers (si-are un pas hotarat, iti zic) ca sa porneasca in peripetii razbunatoare. Cogburn? Un serif alcoolic cu look de pirat fara Caraibe si iute de tragaci. Printre impuscaturi cu rateuri sau nimereala, mosu’ galgaie whisky din butelcuta si-si povesteste viata lui de justitiar ratat, parasit de neveste cu copii cu tot. Nu ma grabesc sa-ti zic istorioara pe lungul si latul preeriilor – pline de scursuri pe post de villains, spanzurati prin copaci, rattlesnakes buclucasi si una bucata ranger texan impuns de simtul datoriei. Aventurile, fara carmeli spectaculoase de situatie si fara intretaieri cu alte istorioare, sunt bine tinute in frau si inghiontite din pinteni, atat cat trebuie ca sa devina un western autentic. Si ca sa merite drumul tau la cinematograf din 25 februarie. Iar daca te specializezi cumva in tehnica negocierilor supertough (si chiar daca nu), iti recomand sa iei lectii de la Mattie Ross, mica da’ a dracu’, in secventa in care isi targuieste la sange tariful pentru iapa lui taica-su, un armasar griulean si o mana de ponei pe cale sa ajunga sapun.
0 comments:
Trimiteți un comentariu